Pentru a vorbi
despre China de după anul 1990, trebuie
să ne concentrăm un pic pe ceea ce s-a întamplat înainte de această perioadă
pentru a întelege mai bine efectele istorice. Până la sfârșitul anilor 1970,
conducătorii comuniști ai Chinei au respins o economie de piață liberă( în care
producția este controlată de legile cererii și ofertei, nu de stat) considerând
că era împotriva principiilor lor socialiste.
Economia Chinei din
timpul lui Mao: în timpul primului conducător comunist al Chinei, Mao Zedong,
libera inițiativă a fost interzisă și țărani nu au mai avut drept de
proprietate asupra pământului lor. La moartea lui Mao, în 1976, China avea o
producție economică aproximativ egală cu a Canadei, o țară cu o populație mult
mai puțin numeroasă, de 23 de milioane de locuitori. După trei ani de la
moartea lui Mao Zedong, guvernul comunist al Chinei a început să se îndepărteze
de politicile economice bazate pe proprietatea colectivă și pe planificarea
centralizată, până atunci considerate esențiale pentru orice sistem comunist.
Deng Xiaoping a susținut creșterea economică, scop îndeplinit cu orice preț.
Deng
Xiaoping(1904-1997) a fost membru al Partidului Comunist Chinez din ani 1920,
unde a luat parte la Marșul cel Lung și la fondarea Republicii Populare
Chineze. Măsurile luate în 1979 au pus țara pe noul ei făgaș. Au fost create
patru Zone Economice Speciale(ZES), în porturile chineze din sud, Zhuihai,
Shantou și Xiamen, și firmele străine au fost invitate să exploateze mâna de
lucru ieftină chineză, în schimb China câștigând devize cu care putea cumpăra
mărfuri de import și avea acces la tehnologii noi din Occident. În același
timp, la țară, unde trăia 80 % din populație, familiile au fost încurajate
să-și cultive pământul pentru profit. Când a fost atacat de cei care se opuneau
economiei capitaliste de piață liberă, Deng Xiaoping și-a apărat noile
politici, descriindu-le ca pe o cale practică spre prosperitate:
“Nu contează dacă o pisică este alba sau neagră, a
spus el, atâta timp cât prinde șoareci este o pisică bună.”
Mulți observatori din afara Chineiu au crezut că
libertatea economică va fi însoțită de libertate politică. Dar, în 1989, când
regimurile comuniste cădeau în toată Europa cererile de reformă ale
activiștilor prodemocrație chinezi au fost respinse cu brutalitate. Masacrarea
demonstranților din Piața Tienanmen, Beijing, de către armată, în 1989 a fost o
declarative clară că Partidul Comunist Chinez intenționa să păstreze controlul
autoritar asupra societății. În ciuda acestei poziții politice, reformele economice
au continuat. Deși s-a desfășurat în etape și sub controlul strict al statului,
tranziția la o economie de piață liberă a luat avânt în anii 1990.
Transformarea Chinei a fost atât de profundă, încât, în 1997 a putut încorpora
colonia britanică Hong Kong, unul dintre marile centre ale capitalismului
global, fără a afecta vizibil comunitatea de afaceri de acolo. Succesul noilor
politici de stimulare a creșterii economice a fost imens- între 1979 și 2002,
produsul intern brut real al Chinei a crescut cu 9,3 % pe an, cea mai mare rată de creștere dintre toate țările
mari. Până la începutul noului mileniu, un număr considerabil al populației
chineze devenise o parte din societate de consum modernă. S-a spus că în timpul
lui Mao oamenii doriseră “cele
patru lucruri necesare”: o bicicletă, un radio, un ceas și o
mașină de cusut, până în anii 1990, aspirau la cele opt lucruri mari- un
televizor color, un frigider, un sistem stereo, o camera video, o motocicletp,
o garniture de mobile, o mașină de spălat și un ventilator electric. Până în
2005, China depășise SUA la vânzările de televizoare și telefoane mobile.
PIB-ul Chinei face un salt uriaș prin nivelul de producție în anii 1980 și a
urcat spectaculos în anii 1990, când ritmul reformelor economice s-a accelerat.
Au existat temeri că economia se putea
supraîncălzii, provocând creșterea inflației.
Turismul în China- în 2005, numaărul turiștilor
străini care au vizitat China a fost de 20 de milioane. Până în 2020, China ar
putea deveni cea mai populară destinație din lume.
Creșterea demografică – 1980, guvernul chinez a
aplicat politica de un singur copil. Cu
toate acestea, se crede că populația Chinei se va stabili în jurul cifrei de
1,5 miliarde până în 2050.
